Alienarea emoțională- boala care face ravagii în prezent și ne va distruge în viitor

Am stat ceva timp pe gânduri dacă să scriu acest articol sau nu. După ce am citit despre isteria provocată de filmarea devenită virală pe rețele de socializare în care doamna  Manuela Hărăbor (actriță de mare valoare și mamă a unui băiat cu autism) parca mașina pe un loc destinat persoanelor cu dizabilități fără  a fi însoțită de copil, m-a îngrozit  pur și simplu.  Înțeleg, pentru cei care se agață mot-a-mot de litera legii, doamna menționată a săvârșit o contravenție. Însă, mi se pare cel puțin ciudat să ne trezim brusc mai catolici decât Papa într-o țară ca a nostră, în care drepturile persoanelor cu dizabilități sunt minunate și magnifice- păcat că nu există și în realitate, ci doar pe hârtie! (cel mai banal exemplu- cel al rampelor pentru deplasare în fotoliu rulant care sunt fie inexistente, fie imposibil de folosit).

În fine, nu vreau să insist asupra unui aspect care mi se pare secundar în acest moment. Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat este atitudinea radicală, plină de ură și agresivitate împotriva persoanelor cu dizabilități (handicap e un cuvânt care nu se mai utilizează de pe vremea când eram eu studentă, tocmai pentru că are un sens puternic discriminator) a multor persoane de pe rețelele de socializare. Să ajungi să dorești și să susții în public eutanasierea altor oameni (cam 800.000 conform celor mai recente statistici) doar pentru că nu se încadrează în tiparele tale de acceptabilitate mi se pare grav și alarmant de-a dreptul.

După cum știți, nu obișnuiesc să scriu despre subiecte fierbinți, însă în acest caz, asistentul social din mine a urlat prin toți porii și nu mi-a dat pace până nu au început să curgă gândurile care mă macină de o zi întreagă. Mai ales că mi se pare că e un subiect atât de important, care deși poate nu ne dăm seama însă ne privește pe toți, ca popor, ca specie.

În ultimul an de liceu, eu și încă o colegă am ales să facem voluntariat într-un centru de plasament pentru copii cu dizabilități. Nu am rezistat prea mult, fiindcă durerea mă copleșea după fiecare întâlnire cu ei. Și îmi dau seama că nu am simțit nici a mia parte din ce trăiește zilnic părintele unui copil cu dizabilități. Și știți de unde vin cele mai multe frustrări? Din neputință și din revoltă. Pentru că e groaznic să te lupți în fiecare secundă pentru viața copilului tău  cu un sistem greoi, pe alocuri indiferent.

O spun cu tristețe, însă adevărul este că sistemul social  românesc face extrem de puțin pentru una dintre cele mai vulnerabile categorii de cetățeni. Centrele rezidențiale pentru persoane cu dizabilități sunt așa cum știm cu toții- cu personal puțin și slab calificat de multe ori (îmi e greu să cred că nu ați auzit niciodată despre ororile la care au fost supuse persoanele cu dizabilități mentale din anumite centre). Apoi există probleme mari cu accesul la tratamente și terapii. Să mai spun de școlile speciale- acele instituții prin care statul scapă de răspunderea de a asigura condiții adecvate în școlile normale de stat pentru copii cu dizabilități, așa cum se întâmplă peste tot în restul Europei?

Sunt în continuare șocată de faptul că există conaționali care se simt amenințați de niște persoane care nu le-au făcut niciun rău. Cum să te simți lezat de propria existență a cuiva? E de-a dreptul înfricoșător! Și vă rog, nu mai veniți cu argumentul penibil al ajutoarelor financiare pe care le acordă statul pentru a le asigura acestor oameni dreptul la viață! Pentru că da, în esență despre asta e vorba!

Societatea în care trăim consideră viața umană o valoare esențială de necontestat și încearcă să o sprijine așa cum poate. Iar cei care cred că eutanasierea este o soluție mult mai bună ar trebui să se gândească că poate problema e în  altă parte….

Ne străduim zi de zi să ne creștem copiii cu dragoste și blândețe, cu empatie și toleranță. Ei bine, cred că ăsta e singurul nostru colac de salvare- generațiile pe care le creștem acum să devină în viitor oameni buni, empatici, capabili, echilibrați, liberi și maturi emoțional. Să respecte valoarea fiecărei vieți și să înțeleagă  că toți oamenii sunt egali- starea mai precară de sănătate, sărăcia, dizabilitatea nefiind motive pentru care viața unui om să valoreze mai puțin decât a altuia.

Oferiți-le cât de multă dragoste puteți, pentru ca și ei la rândul lor să o răspândească mai departe în lume. Învățați-i lecția prețioasă a empatiei și puterea ei de necontestat în  relațiile umane. Impresia mea este că tot mai mulți oameni suferă de o alienare emoțională- se înstrăinează de ceilalți dar și de  ei înșiși riscând să se izoleze sufletește complet. Iar lipsa sentimentelor naște cei mai urâți monștri din noi- ura, egoismul, violența, discriminarea, ideile hitleriste.  Așadar, iubiți-i și sprijiniți-i cum puteți pe cei de lângă voi -e singura  noastră șansă ca specie la supraviețuire!

Dacă v-a plăcut articolul, vă invit să dați like paginii de Facebook a Unicornului Albastru, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

5 thoughts on “Alienarea emoțională- boala care face ravagii în prezent și ne va distruge în viitor

  1. Cred ca educatia pe care au primit-o cei din generatia noastră a fost discriminatorie. Pornind de la acel indemn pentru femeile gravide care treceau pe lângă vreo persoana cu dizabilitati: “Nu te uita maica la el ca sa nu iasa si al tau așa. Scuipa-l si zi: Ce-i al tau ca tine, ce-i al meu ca mine.”
    Si uite asa teama a fost transmisa din generație în generație, ajungând la reactii total deplasate, asa cum povestesti tu in articol.
    Din fericire integrarea acestor persoane in comunitate, care se face lent, dar cu multa umanitate a unor oameni sensibili, poate sa ne schimbe paradigma in care am crescut.
    La fiica-mea in grupă este un băiețel cu o tulburare din spectrul autist. Recunosc că mi-a fost un pic teamă initial, pentru copilul meu. Acel baietel incepea sa tipe si sa alerge prin clasa, atunci cand ceva era inconfortabil pentru el. Am avut noroc, insa, cu o educatoare foarte buna, care s-a informat si a invatat din mers cum sa il integreze in grup. Copiii au fost geniali. Initial au fost brutal de sinceri cand se simteau deranjati de reactiile lui, dar, sub îndrumarea și explicatiile educatoarei, au înțeles si l-au acceptat cu sufletul curat si plin de iubire. Pana la finalul anului, acel copil a evoluat enorm, iar ceilalți copii au învățat o lecție de viață foarte importantă, despre cum sa ii acceptam pe toti cei de lângă noi, cu toate diferențele existente, si despre puterea vindecatoare a iubirii.

    1. Uff, da , superstitiile de genul sunt groaznice dar inca foarte populare….E atat de minunat ceea ce povesteti despre copii, povestea ta mi-a luminat ziua si mi-a dat speranta intr-un viitor mai bun. Multumec mult, Loredana! 🙂

  2. Nu stiam despre aceasta discutie iscata dar e trist sa aud ca oamenii chiar nu au alta treaba decat sa vaneze astfel de ”greseli”. Ni s a intamplat si nou de curand sa parcam pe un loc pentru parinti cu copii dar noi nu aveam copiii cu noi.Acum ca mi am amintit era chiar in bucuresti. uff, bine ca nu suntem vedete….
    Zilele trecute ma uitam la copiii de la noi din parc cum se jucau cu un baietel vecin de bloc. copilul are probleme de sanatate, nu stiu exact ce. dar copiii il integreaza in jocul lor, se joaca la nivelul lui de intelegere si reactie si se distreaza grozav. i-am urmarit cu drag si cu speranță. Spernața că in viitor generatia asta va fi mult mai toleranta si dispusa sa ajute, sa vada ce e mai bun in semenii lor.

Lasă un mesaj :)

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial
%d bloggers like this: