Blamarea victimei – boala de care nu ne mai facem bine!

 

(25 octombrie 2017)

Dacă blamarea victimei, ar fi sport național, ghiciți care țară ar câștiga? Dacă încă nu v-ați dat seama, o să vă ajut cu câteva indicii:

 

  • Este acea țară în care sunt deja arhicunoscute expresii de genul : “Nu săriți, că-i place!” , “Mortul e de vină” sau “Și-a căutat-o singură!”
  • Este acel stat în care legile sunt strâmbe și în care încă poliția nu poate face nimic  fără o plângere prealabilă din parte victimei (da, dacă victima violată e în stare de șoc și nu depune plângere, poliția nu poate interveni în niciun fel împotriva violatorului). În plus, aceeași victima nu poate beneficia de un ordine de protecție împotriva agresorului pe loc, iar sesizarea autorităților din oficiu are loc doar dacă victima supusă violenței a avut nevoie de mai mult de 90 de zile de spitalizare (informații preluate de pe site-ul violentaimpotriva.femeilor.ro)
  • Țara în care dacă o femeie a avut relații sexuale cu un partener înainte de căsătorie nu se poate plânge apoi că a fost abuzată în vreun fel pentru că oricum din start e catalogată ca fiind…femeie imorală și deci nu mai are niciun drept în ochii societății.
  • Țara în care violența în familie și violul marital sunt la ordinea zilei, dar în care divorțul încă este considerat ceva extrem de rușinos, indiferent de motiv.

 

Gata, nu vă mai țin în suspans! Din păcate, o spun cu mare durere- România ar câștiga detașat orice competiție de blamare a unei victime a violenței.  Probabil, practica de zeci de ani, ne-a făcut tot mai buni la asta. Sau pur și simplu, ne simțim atât de neputincioși încât preferăm fie, să ignorăm fenomenul cu desăvârșire, fie să blamăm victima. Și știți care este cel mai dureros lucru dintre toate? Că judecățile cele mai aspre, cuvintele cele mai acide la adresa victimei vin din partea altor femei.

 

Adică în loc să ne susținem reciproc, să ne luptăm până în pânzele albe să schimbăm ceva, preferăm să stăm pe margine și să o jignim pe “toanta aia care iese din casă singură la 12 noaptea și practic.. cere să fie abuzată”. Mă iertați, dar nu pot să înțeleg așa ceva.

Multe dintre noi suntem mame. Vă dați seama ce îi transmiteți copilului printr-o astfel de atitudine? E ca și cum ați da undă verde băieților la violență, iar pe fete le-ați condamna să fie victime.

 

(31 iulie 2019)

De câteva nopți nu mai pot să dorm. Cazul Alexandrei, copila de 15 ani din Caracal- răpită, bătută, violată, ucisă și apoi arsă mi-a dat fiori și m-a umplut de frustrarea neputinței. Poate vă întrebați ce legătură are cazul acestei adolescente cu toată polologhia de mai sus despre blamarea victimei. Că doar plânge pentru ea o țară întreagă! Ei bine, aseară am citit stenogramele discuțiilor dintre Alexandra, operatorii 112 și polițiștul care a preluat apelul.

 

Atitudinea profesioniștilor plătiți să o ajute pe Alexandra este exact la capătul opus a ceea ce se înțelege prin empatie. Unul dintre operatori e aproape revoltat că s-a urcat singură la ocazie cu un necunoscut iar polițistul aproape îi închide telefonul în nas pentru că…mai sunt și alte apeluri. Practic, doar că nu-i spun în cuvinte: “Ți-ai căutat-o singură mai fetiță, ia mai lasă-ne în pace cu smiorcăiala ta!”

 

Doamne-Dumnezeule! Înțeleg, nu există training-uri de specialitate pe comunicare cu victima, e multă birocrație, oameni puțini și slab pregătiți. Dar ce nu înțeleg și mă revoltă la culme este că aici lipsește cu desăvârșire…UMANITATEA.  Ce fel de oameni răspund la  aceste apeluri? Nu au copii acasă? Mame, surori, soții? Cum să întrebi un copil dacă a fost violat de parcă l-ai întreba cum îl chemă?! Cum să îți permiți nesimțirea să fii ironic cu o victimă speriată de moarte care a sunat la tine ca la unica șansă de salvare? Cum să o obligi să închidă telefonul? Oare câte alte victime a salvat domnul polițist în timpul în care ar fi putut afla noi informații prețioase de la Alexandra despre locul în care e sechestrată?

 

Zici că e în sângele nostru. Că avem înscris în ADN ideea cretină că, orice s-ar întâmpla, femeia e de vină. Că sigur a făcut ea ceva de a ajuns în situația asta. Sunt atât de revoltată și dezamăgită încât abia îmi găsesc cuvintele. Știți, prima parte a acestui articol a fost scrisă acum doi ani, ca parte dintr-o campanie de conștientizare a violenței împotriva femeii. Azi, constat cu durere că nu s-a schimbat absolut nimic de atunci în mentalitatea colectivă a acestui popor. Sau, în niciun caz în ceea ce îi privește pe oamenii puși acolo să fie în prima linie de salvare a victimelor.

 

La capitolul dotări tehnice  a povestit deja Ioana (Prințesa urbană) cum stau lucrurile în cazul Poliției Române. Din nefericire nu putem cumpăra și empatia, umanitatea așa de ușor cum comandăm laptopuri și aparate performante pe emag. E cumplit de trist că am ajuns să ne învățăm copiii , ca indiferent de cât de urgentă sau gravă e situația în care se află să ne sune pe noi. Fiindcă am ajuns să credem ni s-a demonstrat clar că pe autoritățile statului nu ne putem baza.

 

Așa că, în virtutea unei atitudini empatice, vă rog din suflet, nu mai blamați victimele! Nu faceți decât să perpetuați un model extrem de dăunător- care deja începe să își arate semnele în generațiile care vin.  Puneți-vă măcar odată în locul victimei (oricât de greu de crezut vi se pare, ceea ce i s-a întâmplat ei, vi se putea întâmpla vouă. Sau fiicei, sau sorei sau mamei voastre. Nu trăim în buncăre blindate în care să fim în afara oricărui pericol.

 

În loc de concluzie, gândiți-vă doar atât: blamarea victimei este tot formă de violență! Dacă nu aveți niciun cuvânt bun să îi spuneți, măcar nu luați parte la abuzul ei, alături de agresor!

 

 

Photo by Alex Iby on Unsplash

Dacă v-a plăcut articolul, vă invit să dați like paginii de Facebook a Unicornului Albastru, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

One thought on “Blamarea victimei – boala de care nu ne mai facem bine!

Lasă un mesaj :)

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial
%d bloggers like this: