E nevoie de supervizare în asistență socială?

De foarte mult timp mi-am propus să abordez acest subiect care mi se pare de o importanță majoră pentru orice asistent social (fie cu experiență, fie  la început de drum). La fel ca în multe alte cazuri, și în cel al asistenței sociale, noțiunile dobândite în timpul anilor de facultate, nu sunt mereu suficiente în practica de zi cu zi. Fiecare loc de muncă în domeniul social  (la stat sau la privat) vine la pachet cu una sau mai multe categorii de beneficiari, cu numeroase metode de lucru (unele chiar personalizate în acea instituție) și cu cazuistici complexe.

Din punctul meu de vedere, poți să știi legile și regulamentele cu ochii închiși, pentru că fără un ajutor concret din partea cuiva cu mai multă experiență, tot o să bâjbâi la început printre atâtea necunoscute. Așa cum medicii au rezidențiate, psihologii stagii de formare, mi se pare normal ca și asistenții sociali să aibă un stagiu de îndrumare și supervizare.

Ce zice legea

Colegiul Național al Asistenților Sociali din România a reglementat acest aspect prin obligativitatea asistenților sociali debutanți de a urma un stagiu profesional cu o durată de 3 luni sub îndrumarea unui asistent social coordonator. Îndrumătorul, cu o  vechime de cel puțin un an în instituția respectivă și minim treapta de specialist va primi pentru activitatea de supervizare 5 credite profesionale.

În teorie, sună promițător și nu pare prea greu de realizat. Cu toate acestea, experiența ne-a arătat că în practica de zi cu zi, lucrurile pot fi mult mai complicate. Ce se întâmplă dacă tu, proaspăt absolvent ești singurul asistent social din instituția la care te-ai angajat? (e un lucru foarte întâlnit în cazul ONG-urilor mici, de exemplu).

Update din partea colegilor: Hotărârea amintită anterior de mine (Regulamentul de organizare și funcționare al CNASR din 2012 a fost ulterior modificat. Iar în următoarele hotărâri privind formarea profesională a asistenților sociali nu se mai menționează nimic legat de supervizare, aceasta fiind lăsată pe dinafară.

Ce se întâmplă în realitate

Din nefericire, de cele mai multe ori- nimic. Mulți dintre debutanți nici măcar nu știu că trebuie să fie supervizați în primele luni de practică profesională. Iar dacă știu, dar nu există nimeni disponibil, iarăși rămân într-un impas greu de rezolvat. Rămân pe cont propriu din prima zi de lucru, urmând să își dea seama singuri cum să facă față noilor responsabilități.  Din ce am auzit,  în aceste cazuri ar putea face o cerere la CNASR pentru a primi un îndrumător (colegii care știu mai bine cum stau lucrurile pe teren, sunt rugați să mă corecteze dacă greșesc) – acest lucru nu mai este valabil, vezi actualizarea de mai sus.

În schimb, am găsit posibilitatea supervizării contracost în cadrul CFCECAS. Deși nu mi se pare nici pe departe cea mai bună soluție pe termen lung, mă bucur că totuși, momentan, există măcar această alternativă.

Dar oare chiar nevoie de supervizare în asistență socială?

În opinia mea, cu siguranță că da.  Supervizarea, alături de formarea profesională continuăar trebui să fie unul dintre pilonii de bază în ceea ce privește asigurarea calității actului profesional. Aș zice că un mini-training e necesar de fiecare dată când facem schimbări majore de-a lungul carierei noastre (atunci când trecem de la stat la privat sau invers ori atunci când începem să lucrăm cu o categorie nouă de beneficiari).

E păcat că nu se pune un accent mai mare pe tot ceea ce înseamnă pregătirea continuă a asistenților sociali deoarece lipsa de cursuri de formare coroborată cu lipsa de supervizare și volumul mare de muncă pot duce cu ușurință la suprasolicitare, depresie și burnout.

De aceea, sunt de părere că este mare nevoie de supervizare obligatorie și gratuită în primele primele luni de practică profesională. De asemenea, consider că ar fi  foarte utile și diverse modalități continue de sprijin, în care profesioniștii din domeniu să poată discuta diferite dileme eticesă se elibereze de frustrări și de stresul provocat de anumite cazuri cu impact psiho-emoțional foarte mare. Ori să facă schimb de idei, metode și experiență. Mă gândesc la grupuri de suport – fie cu întâlniri față în față, fie grupuri online (în Statele Unite și Marea Britanie există 82 de astfel de grupuri) precum și la ședințe de consiliere psihologică pentru asistenții sociali.

Voi ce credeți? M-ar ajuta mult să completați mini-chestionarul de mai jos 🙂

Photo titlu by Helloquence on Unsplash

Dacă v-a plăcut articolul, vă invit să dați like paginii de Facebook a Unicornului Albastru, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

6 thoughts on “E nevoie de supervizare în asistență socială?

    1. SPAS -ul este adevarat implica multe categorii de beneficiari, dar nu e singurul loc care te solicita si ai nevoie de indrumare. În general, viața bate filmul. Sunt și alte locuri de muncă care te solicita si iti solicita dezvoltarea unor abilitati si competente diverse: consilierea, realizarea proiectelor.

Lasă un mesaj :)

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial
%d bloggers like this: