Înțărcarea blândă- povestea noastră între teorie și practică

Da, am ajuns și aici. Deși, la început părea că nu înaintăm deloc, pe ultima sută de metri totul a decurs mult mai repede și mai lin.

3 ani și 5 luni.

 

Atât l-am alăptat pe micul P. Și sunt bucuroasă că am putut face asta pentru atâta timp. A fost un episod minunat, cu un început dificil și dureros, cu multe piedici dar care a continuat frumos, blând și plin de iubire. Tocmai de aceea, mi-am dorit ca și încheierea acestui proces să fie cât mai blândă cu putință.

Anul trecut prin noiembrie, am început să caut informații despre ce presupune mai exact o înțărcare cu blândețe (informații pe care le-am strâns în acest articol).

Înțărcarea micului P. a durat aproape un an. Știu că e foarte mult pentru unii, însă trebuie să aveți în vedere un lucru important – în acest timp  eu a stat tot timpul cu  P. (am povestit aici de ce). Probabil că, dacă ar fi mers la creșă sau grădiniță, lucrurile ar fi decurs mult mai repede  deși nu neapărat la fel de blând.

 

 

Povestea noastră de înțărcare blândă

 

În timpul zilei

Prin noiembrie am început cu distragerea atenției, haine pe gât etc. Prin ianuarie deja făcusem niște progrese însă din cauza unor răceli urâte în care a acceptat doar lapte matern, ne-am întors iar la alăptarea la cerere.

Prin martie am scos ușor-ușor câte o masă din timpul zilei. Apoi în vară a venit proba de foc- scoaterea mesei înainte de somnul de prânz. A fost dificil, o perioadă a refuzat să mai doarmă după-amiaza fără țiți și a fost cea mai grea perioadă (pentru mine, cel puțin) din punct de vedere al înțărcării.  Am încercat să îi explic rațional (pornind de la povești gen: Doar țiți rămâne mică) că laptele e tot mai puțin,  și abia seara va fi gata următoarea porție).

Ce a funcționat?

Să îi vorbesc cu inima, nu cu mintea.

 

Să îi spun că sunt la fel de tristă ca el, să plâng dacă asta simt să fac. Să îl îmbrățișez și să îl asigur în continuare de dragostea mea. Încă adoarme greu la prânz și nu mereu, dar nu mai plânge deloc- ceea ce pentru mine e o mare rază de speranță. (după ce am trecut prin multe clipe negre).

 

 

În timpul nopții

După ce am reușit să scot și masa de dinainte de somnul de prânz, am mai continuat  așa aproape o lună. Sincer, mă gândeam că o să continuăm în ritmul ăsta mult și bine, pentru că nu prea voiam să îl presez. . Problema a fost că a început să sugă foarte mult noaptea ca să recupereze și lipsa din timpul zilei iar sânii mei “s-au revoltat”. S-au angorjat, s-au blocat canalele, am făcut mastită. A fost horror și extrem de dureros (dar cumva normal pentru că treceau și 12-14 ore între alăptări).

Am urmat protocolul pentru mastită și am început să beau 2-3 căni de ceai de salvie ca să mai reduc producția de lapte. Însă, mi-am dat seama că nu e suficient cât timp el continuă să sugă atât de mult timp noaptea.

Am decis ca după ce îi dau țiți la nani, să dorm singură în sufragerie. Mai întâi de probă, să vedem dacă se mai trezește așa de frecvent când e doar cu tati. Surpriză! S-a trezit  doar o dată sau de două ori și a vrut apă. Tati i-a spus că mami e la baie și l-a luat în brațe iar puiul a adormit la loc. Fără lacrimi, fără stres!

La finalul lui august, într-o seară după baie,  l-am dus în dormitor și i-am zis că în seara aceea  o să adoarmă cu tati.  Am fost să fac duș fiind convinsă că micul P. e încă treaz și o așteaptă pe țiți. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că micuțul meu deja adormise. Fără mine și fără țiți!

Acesta a fost momentul de clic, când mi-am dat seama că el era de fapt pregătit pentru acest moment și că eu eram, de fapt, cea care ezita.

 

 

Cum am resimțit eu acest moment?

A fost ciudat și un pic greu. Ciudat, pentru că am dormit mai bine de o lună singură în sufragerie. Greu, pentru că în acest timp, relația dintre micul P. și tatăl lui s-a consolidat foarte mult și a trebuit să accept multe momente în care îl prefera mereu pe el.

Din fericire, de câteva zile am revenit la formula inițială și micuțul meu vrea din nou să doarmă și cu mami, cu mâna lângă țiți.

 

 

În loc de concluzii

Am scris acest articol pentru a încuraja și alte mămici că înțărcarea blândă nu e un mit.Ea chiar există și merită promovată și cunoscută de cât mai multe persoane pentru că e cel mai frumos mod de a încheia etapa plină de emoții a alăptării!

 

P.S. Fotografia din titlu e de anul trecut și îmi va fi de acum amintire al unei etape minunate din viața noastră 🙂

 

 

 

Dacă v-a plăcut articolul, vă invit să dați like paginii de Facebook a Unicornului Albastru, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Lasă un mesaj :)

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial
%d bloggers like this: