Nu știi ce e cu adevărat empatia până când nu devii mamă

Sunt de profesie asistent social deci, aș putea spune fără să mă laud, că empatia face parte din fișa postului. Ești mereu acolo pentru beneficiari- calm, cald, cu un cuvânt bun, cu o încurajare. Cazurile grave ajung să te bântuie și în somn, iar micile reușite îți bucură sufletul o săptămână întreagă.

Și totuși…atunci când devii mamă orice altceva pălește. O tornadă copleșitoare de sentimente te invadează atunci când vine pe lume minunea de omuleț pe care l-ai purtat în burtică  9 luni. Începând cu acea secundă, empatia capătă pentru mămici un cu totul alt sens.

Orice scâncet, orice plâns, orice disconfort îți dau fiori și (mai ales dacă ești la primul copil) te fac să îți imaginezi tot felul de scenarii. Iar orice privire drăgălașă, orice chiuit sau zâmbet în colțul gurii te fac să sari în sus de bucurie.

Ideea acestui articol a venit ca un demers terapeutic, pentru mine, cea care simt totul la cote maxime. Aseară micul P. a suferit o intervenție (minoră, slavă Domnului) dar care evident, i-a produs un strop de durere. Și mai rău decât atât, a cauzat anumite episoade de plâns și acasă. Ei bine, eu care sunt o femeie destul de puternică (sau cel puțin așa mă cred) m-am prăbușit ca o trestie când am simțit gustul amar al neputinței. Acea neputință care îți spune sec că nu ai ce să  faci, că medicamentul nu și-a făcut probabil încă efectul și că e normal să îl doară. Cu mâna pe inimă, sunt convinsă  că eu am simțit acea durere însutit.

Încă tremur când scriu aceste rânduri și îmi amintesc de trupșorul lui micuț care se zbătea la mine în brațe. Niciodată nu mi-a fost mai greu ca în acele minute care au părut o eternitate. Pentru că atunci când ești mamă, duci empatia la un alt nivel. Dacă râsul  în hohote te duce pe cele mai înalte culmi ale fericirii, durerea sau suferința puiului tău trezește în tine cele mai aprigi sentimente și trăiri- de la furie și revoltă, la neputință, frustrare și în cazuri extreme, chiar suferință fizică (senzația aceea nesuferită de ghem în stomac, dificultăți de respirație, imposibilitatea de a dormi etc.)

Pentru că, deși nu-ți spune nimeni, atunci când devii mamă, renunți de bunăvoie la liniște pentru totdeauna.

Nu știu dacă e bine sau rău, dar cu siguranță e copleșitor. Nu o credeam niciodată pe mama când îmi spunea….”eh, o să vezi și tu cum e când o să ai copii”.

Acum însă înțeleg. Eu una mă simt extrem de legată de micul P. (nu în sensul dependento-patologic), ci în sensul în care de când s-a născut lumea mea gravitează în jurul lui. Știu că pe măsură ce va crește, vom petrece din ce în ce mai puțin timp împreună, de aceea vreau să mă bucur de acești primi ani cât pot de mult.

annie-theby-empatie
Photo by Annie Theby on Unsplash

Așadar, nu știu dacă e adevărat dacă femeile au un al 6-lea simț, dar mamele cu siguranță au mai multe. Iar această empatie crescută nu cred că ar trebui să ne sperie, pentru că ea izvorăște dintr-o dragoste profundă. Deci mămici, nu vă sfiiți să vă manifestați dragostea față de micuții voștri în toate modurile posibile (prin joacă, prin cuvinte, prin îmbrățișări, prin pupici, prin timp petrecut împreună, prin zâmbete, prin sprijin în momente dificile). Copilul are nevoie să știe că este iubit și trebuie să îi arătăm asta în fiecare zi.

Cenzurarea propriilor sentimente (fie că nu mai putem de drag, fie că murim de neliniști) nu o să ne facă mai puternice, ci doar mai distante. Nu vă fie teamă să fiți vulnerabile și deschise, să empatizați, să recunoașteți o greșeală sau un comportament pe care ați vrea să îl schimbați. Pentru că, să nu uităm- creștem oameni, nu roboți!

Photo titlu  by Andrae Ricketts on Unsplash

Dacă v-a plăcut articolul, vă invit să dați like paginii de Facebook a Unicornului Albastru, pentru a fi la curent cu toate noutățile.

2 thoughts on “Nu știi ce e cu adevărat empatia până când nu devii mamă

  1. eu mai adaug o variabilă 🙂 .
    copilul simte trăirile mamei și s-ar putea ca, prin emoțiile tale, să le înmulțești pe ale lui.
    poți arăta iubirea și dragostea, dar nu sperietura, nu isteria (nu e cazul la tine, dar mă refer la alte persoane!)
    când fiul meu avea 14 ani și s-a aruncat în piscină și a dat cu capul de fundul ei, având o rană cumplită pentru care nici nu puteam merge la spital – eram în SUA și ne-am gândit că nici în trei vieți n-o să reușim să dăm înapoi banii pentru un control! – am stat toată noaptea și l-am vegheat, senină și liniștită, calmă, deși emoțional aș fi fost vraiște, însă el fiind atât de mare și observându-mi fiecare mușchi al feței s-ar fi prins imediat prin ce trec. așa că am fost serenitatea întruchipată, până a adormit, după ce a adormit am ieșit din cameră și am plâns, rugându-mă să nu-i fie afectată coloana, pentru ca apoi să mă întorc și să rămân cu el toată noaptea de câte ori avea dureri sau striga după mine….

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial
%d bloggers like this: